Prima mea maşină, cumpărată la 19 ani, a fost un Oltcit. Am fost tare mândru că am reuşit să o cumpăr singur, muncind pentru ea. Avea o culoare nefericită, un bej, dar fusese destul de ieftină şi reuşea să mă ducă din punctul A în punctul B. Desigur, când nu era defectă. Ba se deregla carburatorul, ba se blocau frânele, ba una, ba alta.
În fine, după vreo doi-trei ani de astfel de aventuri, într-o dimineaţă, chiar când dau primele raze ale soarelui, am văzut la colţul unui bloc un Mercedes „Cobră” de vânzare. Mare cam de două ori cât Oltcit-ul, vişinie, încă strălucitoare, deşi era fabricată în 1981. Cu perdeluţe negre la geamurile din spate, jante originale, o minunăţie de maşină! Când am urcat în ea, parcă trecusem de la o garsonieră confort III la un penthouse. Senzaţia era incredibilă, stăteai ca în fotoliul de acasă, cu scaunul şoferului dat în spate şi tot mai era loc să joi o partidă de tenis. Avea cotiere în faţă şi pe bancheta din spate, cutie automată cu patru trepte, o singură manetă, pe care se aflau comenzile pentru ştergătoare şi semnalizare, un bord simplu şi uşor de citit, totul era la îndemână. „Steluţa” de pe capotă m-a condus pe câteva străzi şi m-a făcut să îmi dau seama că maşina aceea trebuia să fie a mea. Aveam să aflu că făcuse taxi vreo 10 ani, că avea „cam” 300.000 de kilometri, un motor diesel fără turbo de doi litri şi că nu pleacă de la acel colţ de bloc fără 700 de dolari. Am reuşit să o iau şi m-a purtat mulţi kilometri, pe tot felul de drumuri. Nu a dat înapoi de la nimic, dar, la un moment dat, drumurile noastre s-au despărţit. În urma ei au rămas senzaţiile de confort şi robusteţe, dar şi fiabilitatea.
20 de ani mai târziu, tot într-o dimineaţă răcoroasă de toamnă, aveam să redescopăr aceleaşi senzaţii. Am intrat cu ceva emoţii în curtea reprezentanţei Mercedes-Benz de pe Şoseaua Odăii, de lângă Bucureşti. Era nici ora şase dimineaţa, soarele încă nu era pe cer. Dar, undeva pe la mijlocul curţii, strălucea… o „steluţă”! Una mult mai mare, iluminată cu led-uri, pe capota unui Mercedes Actros. În cabină mă aştepta deja Nicolae Bălcescu, driver-trainer la Mercedes Trucks, care verifica încă o dată toate actele necesare. M-a întâmpinat cu un zâmbet larg, extrem de bine dispus pentru ora 6 dimineaţa. Între două guri de cafea, am aflat că drive-test-ul va fi cât se poate de real, căci semi-remorca era încărcată cu dale de beton. Greutate totală: 36 de tone!
La drum le Dealu Negru
Am crezut că e o glumă, mai ales că traseul fusese stabilit pe ruta Bucureşti- Râmnicu Vâlcea şi retur. Adică aveam să treceme peste Dealul Negru! „Un drive-test real arată cam ca acesta. Condiţii reale de trafic, greutate în spate, traseu care presupune mers pe autostradă, urcări şi coborâri de pe dealuri. Ori îl facem ca lumea, ori… nu!” Am urcat în cabină, am închis uşa şi, într-un mod extrem de ciudat, eram înapoi în 2.000, în „Cobră”!
Poate părea o prostie, nu se compară dotările şi tehnologiile celor două maşini, dar, cu toate acestea, spiritul era acelaşi. Scaunul, extrem de confortabil, m-a „îmbrăţişat” imediat. În bord, două ceasuri mari, albe, simple şi clare. Un panou de control al climatizării elegant, nişte guri de ventilaţie finuţe, ca de limuzină, volanul îmbrăcat în piele şi un ecran LCD imens. O atenţie la detalii rar întâlnită la un camion…
Maneta de semnalizare/ştergătoare, la locul ei, cum o ştiam! În dreapta, o manetă ceva mai mare pentru selectarea treptelor de viteză şi activarea retarderului. „Dacă eşti pregătit şi totul este în regulă, să pornim. Se aglomerează deja.”, îmi spuse trainerul Mercedes.
Primele impresii – testul inelului Bucureștiului
Am pornit farurile cu xenon şi s-a făcut ziuă! Cel puţin în curtea reprezentanţei… Am eliberat frâna de mână de la o manetă elegantă, cu inserţii de aluminiu, am cuplat în Drive de la o altă manetă, la fel de şic, şi am pornit la drum. Mai întâi, destul de timid, dar încrederea în mine şi în maşină, se câştigau după fiecare metru parcurs. Motorul de 12,8 litri, şase cilindri în linie, 480 de cai putere, torcea rafinat la 1.200 de rotaţii pe minut, fără să spargă liniştea dimineţii. La primul sens giratoriu, unde trebuia să întoarcem către Autostrada Bucureşti-Piteşti, emoţiile s-au întors pentru câteva secunde. „Poţi să iei virajul liniştit, rezistă la viteze mult mai mari de atât. În stâlpul din dreapta ai şi un senzor care te ajută să îţi dai seama dacă ai o maşină în unghiul mort, foloseşte-te şi de el. Dacă e roşu şi ţipă foarte tare, înseanmă că ai pe cineva ascuns pe lângă tine.”, mă liniştise Nicolae Bălcescu.
Am urcat din nou podul de la Otopeni şi ne-am aşezat la drum. Atât cât poţi să te aşezi pe o şosea de centură plină de gropi, denivelări şi lucrări. Un chin pentru orice maşină, fie ea mică sau mare. Însă suspensia cabinei şi scaunul pe pernă de aer îşi făceau treaba excelent, căci în interior nu s-a simţit mare lucru.
Chiar când soarele urca pe cer, am urcat şi noi pe autostradă spre Piteşti. „Ei, cum e? Primul hop l-am trecut cu bine, ţi-am spus că e un camion prietenos. Hai să vedem cum e pe autostradă.”, zâmbea Nicolae.
Pe autostradă
Am setat pilotul automat la viteza de croazieră, distanţa faţă de maşina din faţă şi… cam gata! De acolo încolo, camionul a făcut cam toată treaba. Accelera când nu avea alt vehicul în faţă sau frâna dacă mai intra câte un „iepuraş” în faţă („iepuraşii” sunt şoferii de autoturisme).
În primii 30-40 de kilometri de autostradă mi-a fost greu să mă încred într-o bucată mare de fier, fie ea şi ultra-tehnologizată. Dar cu binele de obişnuieşti foarte repede… „Camionul poate opri singur, dacă senzorii arată că tu, ca şofer, nu iei măsurile necesare pentru a evita un accident. Pur şi simplu se opreşte. Avem asistent la frânare, asistent pentru menţinerea benzii, asistent pentru menţinerea atenţiei, asistent pentru menţinerea stabilităţii, sistem de monitorizare a presiunii pneurilor. La o primă vedere, ai zice că un astfel de camion te transformă într-un leneş. Dar nu e aşa, dimpotrivă. Toate aceste sisteme şi tehnologii au fost implementate ca să te ajute. Ele sunt aici ca să îţi facă ţie viaţa mai uşoară, ca să fii mai atent la ceea ce trebuie să faci, adică să conduci.
Dacă tu eşti mai atent la munca ta, vei conduce mai eficient, mai economic, mai sigur şi mai profitabil. Iar eu cu asta mă ocup, să pun în valoare cât mai bine toate aceste sisteme, astfel încât camionul să fie folosit la potenţialul să maxim.”, îmi spune trainerul Mercedes Trucks. La intrarea în Piteşti, după rularea pe pilot automat la viteza de 85 de kilometri pe oră, Actros avea un consum de 25 l/100 km. Deloc rău pentru un ansamblu de 36 de tone! Pot spune că pe autostradă m-am odihnit, căci adevăratul test abia avea să înceapă.
Testul extrem
Pe o şosea plină de căruţe, biciclişti, camioane, tractoare şi şoferi grăbiţi, ne-am apropiat de dealurile vâlcene, unde gândul meu se îndrepta către şirul lung de camioane care se va aduna în spatele meu. Aici a intrat însă în schemă cutia de viteze PowerShift 3. Graţie senzorilor, transmisia automată a ştiut să schimbe treptele astfel încât camionul să nu piardă din elan şi să nu ne „târâm” la deal, chiar şi în curbele de 180 de grade. Şi nu o făcea la modul o treaptă în jos sau în sus, ci „sărea” efectiv peste anumite trepte de viteză, astfel încât puterea motorului să fie folosită la maximum.
Cea mai mare bucurie a mea a fost când am ajuns în vârful dealului, fără să fiu depăşit decât de vreo două-trei camioane goale. În câteva clipe, bucuria avea să se transforme în spaimă, căci o luam la vale. „Hai, treaptă de viteză mai mică, cuplăm şi frâna de încetinire. Stai liniştit, Actros are o frână de motor fantastică!”, mă liniştea Nicolae Bălcescu. Toate sistemele au intrat în funcţiune, rareori am folosit frâna de serviciu, iar coborârea a fost una lină ca o plimbare sâmbăta în parc.
288 de curbe mai târziu, ajungeam în Râmnicu-Vâlcea cu un zâmbet în colţul gurii. „Ţi-am spus că nu ai de ce să îţi faci griji, este un camion orientat către şofer, nu împotriva lui. Luăm o pauză şi pornim înapoi spre casă. Acum vei vedea deja altfel lucrurile.”, spuse zâmbind Nicolae Bălcescu. Drumul de întoarcere avea să fie şi mai plăcut, căci deja mă împrietenisem cu Actros, ştiam cam ce vrem unul de la altul. Urcările şi coborârile au fost mai curajoase, iar rularea pe autostradă şi mai rapidă. În nici 200 de kilometri, Mercedes Actros, cu vocea unui trainer cu un talent pedagogic fantastic, reuşise să transforme un novice într-un şofer încrezător şi destul de eficient.
La finalul plimbării, după 370 de kilometri cu mine la volan, Actros avea un consum de 27,6 l/100 km, dacă eraţi curioşi. Mercedes-Benz Actros mi-a demonstrat că munca pe un camion poate fi şi comodă, ba chiar elegantă. Când am predat cheile, i-am găsit şi un defect lui Actros: că nu este al meu!
